Mihaela Serban – Lectia nr 9-Sistemul nervos somatic

0
616

Sistemul nervos (SN), impreuna cu sistemul endocrin, regleaza majoritatea functiilor organismului. SN are rol, in special, in reglarea activitatii musculaturii si a glandelor secretorii (atat exocrine, cat si endocrine), in timp ce sistemul endocrin regleaza, in principal, functiile metabolice.

Reglarea activitatii musculare scheletice este realizata de Sistemul Nervos Somatic, iar reglarea activitatii musculaturii viscerale si a glandelor (exo- si endocrine) este realizata de Sistemul Nervos Vegetativ. Intre sistemul nervos si sistemul endocrin exista o stransa interdependenta.

Sistem nervos somatic

Sistemul Nervos Somatic (SNS) este implicat in controlul voluntar al miscarilor corpului prin actionarea muschilor scheletici si receptia stimulilor externi.

Sistemul nervos somatic contine fibre aferente si eferente:

  • fibrele aferente conduc informatia de la organele de simt spre locul de procesare;
  • fibrele eferente conduc impulsul nervos la muschi.

Transmisia eferenta are doua componente:

  • neuronii din cortexul motor, localizat in girusul precentral (aria Brodman 4) din creier. Acest neuron face sinapsa in cornul ventral maduvei spinarii pe un alt neuron. Aici se descarca acetilcolina care actioneaza pe receptori nicotinici;
  • acest al doilea neuron trimite impulsul nervos prin axonul sau pana la jonctiunea neuromusculara. Aici se descarca acetilcolina pe receptori nicotinici, ceea ce rezulta in contractia muschiului.

Sistemul nervos somatic este responsabil de receptionarea stimulilor extreni si de miscarile voluntare ale corpului.El este format din :

  • Centri nervosi situati in encefal si maduva spinarii;
  • Nervi aferenti externi, care conduc informatia de la organele de simt spre sistemul nervos central;
  • Nervi eferenti somatici, prin care impulsul nervos de la sistemul nervos central vine spre muschii scheletici.

Compartimente functionale ale sistemului nervos

Reglarea nervoasa a functiilor corpului se bazeaza pe activitatea centrilor nervosi care prelucreaza informatiile primite si apoi elaboreaza comenzi ce sunt transmise efectorilor. Din acest punct de vedere, fiecare centru nervos poate fi separat in doua compartimente functionale:

  • 1) compartimentul senzitiv, unde sosesc informatiile culese la nivelul receptorilor;
  • 2) compartimentul motor, care transmite comenzile la efectori.

Asadar, fiecare organ nervos are doua functii fundamentale: functia senzitiva si functia motorie. La nivelul emisferelor cerebrale mai apare si functia psihica. Separarea functiilor sistemului nervos in functii senzitive, motorii si psihice este artificiala si schematica. In realitate, nu exista activitate senzitiva fara manifestari motorii, si viceversa, iar starile psihice rezulta din integrarea primelor doua. Toata activitatea sistemului nervos se desfasoara intr-o unitate, in diversitatea ei extraordinara.

Mecanismul fundamental de functionare a sistemului nervos este actul reflex (sau simplu, reflexul). Reflexul reprezinta reactia de raspuns a centrilor nervosi la stimularea unei zone receptoare. Termenul de reflex a fost introdus de catre matematicianul si filosoful francez Réne Descartes (1596-1650). Raspunsul reflex poate fi excitator.

Arcul Reflex

Baza anatomica a actului reflex este arcul reflex, alcatuit din cinci componente anatomice: receptorul, calea aferenta, centrii nervosi, calea eferenta si efectorii.

Receptorul

Receptorul este o structura excitabila care raspunde la stimuli prin variatii de potential gradate proportional cu intensitatea stimulului. Majoritatea receptorilor sunt celule epiteliale diferentiate si specializate in celule senzoriale (gustative, auditive, vestibulare). Alti receptori din organism sunt corpusculii senzitivi – mici organe pluricelulare alcatuite din celule, fibre conjunctive si terminatii nervoase dendritice (receptorii tegumentari, prioceptorii). Uneori, rolul de receptori il indeplinesc chiar terminatiile dendritelor (receptorul olfactiv, receptorii durerosi). La nivelul receptorului are loc transformarea energiei stimulului in impuls nervos si, astfel, se realizeaza traducerea informatiei purtate de stimul in informatie nervoasa specifica.

Calea aferenta

Receptorii vin in contact sinaptic cu terminatiile dendritice ale neuronilor senzitivi din ganglionii spinali sau din cei de pe traiectul unor nervi cranieni (senzitivi si mixti).

Distributia caii aferente spre centrii nervosi se face in doua moduri:

  • convergenta este un mod de distributie in care un singur neuron central primeste contacte sinaptice de la mai multe fibre aferente;
  • divergenta consta in ramificarea unei singure fibre aferente la mai multi neuroni centrali.

Centrii nervosi

Potentialele de actiune dendritice, ajunse la neuronul senzitiv, se propaga mai departe centrifug de-a lungul axonului acestuia, pana la prima sinapsa.

In cazul unui reflex elementar (format din doi neuroni, unul senzitiv si unul motor), centrul nervos al reflexului este reprezentat de neuronul motor (reflexe monosinaptice). In cazul unor activitati reflexe mai complexe, calea aferenta este formata dintr-un lant alcatuit din trei sau mai multi neuroni senzitivi, iar centrii reflecsi sunt reprezentati de totalitatea sinapselor care se realizeaza in ariile corticale sau in nucleii subcorticali ce primesc si prelucreaza informatia primita de la periferie si elaboreaza raspunsul efector (reflexe polisinaptice). Prin centrul unui reflex se intelege totalitatea structurilor din sistemul nervos central care participa la actul reflex respectiv.

Sistemul nervos central are trei nivele majore, cu roluri functionale specifice:

  • nivelul maduvei spinarii;
  • nivelul subcortical;
  • nivelul cortical.

Calea eferenta

Calea eferenta reprezinta axonii neuronilor motori somatici si vegetativi prin care se transmite comanda catre organul efector. Cea mai simpla cale eferenta se intalneste la reflexele somatice; ea este formata din axonul motoneuronului din coarnele anterioare ale maduvei spinarii.

In cazul sistemului nervos vegetativ, calea eferenta este formata dintr-un lant de doi neuroni motori:

  • un neuron preganglionar, situat in coarnele laterale ale maduvei spinarii sau intr-un nucleu vegetativ din trunchiul cerebral;
  • un neuron postganglionar, situat in ganglionii vegetativi periferici (extranevraxiali).

Efectorii

Pentru sistemul nervos somatic, efectorii sunt muschii striati, iar pentru sistemul nervos vegetativ sunt muschii netezi, glandele endocrine si cele exocrine.

Sistem nervos vegetativ

Sistemul Nervos Vegetativ (SNV) sau sistemul nervos autonom regleaza activitatea organelor interne, (viscerelor) la vertebrate. Denumirea de sistem nervos autonom provine de la psihologul britanic John Newport Langley si se datoreaza faptului ca nu poate fi controlat in mod constient (voluntar) de un individ neantrenat.

Impreuna cu sistemul nervos somatic, care cuprinde toate structurile nervoase dedicate interactiunii cu mediul exterior, asigura echilibrul organismului cu conditiile variabile de mediu si mobilitatea muschilor, alcatuieste sistemul nervos.

Sistemul nervos vegetativ poate fi impartit in:

  • Sistem nervos simpatic, antagonist sistemului parasimapatic, avand centrul in maduva spinarii si hipotalamus;
  • Sistem nervos parasimpatic, sistem nervos ce favorizeaza regenerarea organismului dupa stres;
  • Sistem nervos digestiv, cu nervul vag ce leaga maduva spinarii si tractusul digestiv.

Acest sistem functioneaza relativ independent de sistemul nervos central (creier).

Sistemul nervos vegetativ controleaza functiile importante vietii organismului (functiile vitale), ca de exemplu: activitatea cardiaca, presiunea sanguina, procesul de digestie si procesul de schimburi intre organism si mediu. De asemenea, acest sistem nervos mai poate coordona alte organe ca organele sexuale sau muschii globului ocular. Sistemul nervos vegetativ mai poate influenta sistemul nervos central si sistemul nervos periferic.

Desi prezinta o anumita individualitate, sistemul nervos vegetativ are relatii stranse cu sistemul nervos al vietii de relatie, atat la nivel central, cat si la nivel periferic. Sistemul nervos vegetativ este format dintr-o parte centrala (centrii nervosi vegetativi) si o parte periferica (fibre nervoase si ganglioni vegetativi). Dupa functia pe care o indeplineste, sistemul nervos vegetativ se imparte in sistem nervos simpatic si sistem nervos parasimpatic, care actioneaza antagonic.

Sistemul Nervos Vegetativ (Sistemul Nervos Autonom). Acesta este reprezentat de inervatiile aferente si eferente a organelor viscerale: de culoare albastra – neuronii colinergici (mesager chimic acetilcolina); de culoare rosie – neuronii adrenergici (mesager chimic epinefrina); cu verde – neuroni aferenti; cu linii solide sunt reprezentate fibre preganglionice eferente; cu linii punctate sunt fibre postganglionare eferente. (1) corpul ciliar si irisul; (2) ganglionul ciliar; (3) glanda lacrimala; (4) ganglionul lui Meckel; (5) glanda sublinguala; (6) glanda submaxilara; (7) ganglionul otic; (8) glanda parotida; (9) inima; (10) trahee, bronhii, plamani si vase pulmonare; (11) ficat, caile biliare si pancreas; (12) splina; (13) ganglionul celiac (semilunar); (14) marele nerv splahnic; (15) micul nerv splahnic; (16) medulosuprarenala; (17) rinichi si uretere;  (18) stomac; (19) colonul distal; (20) rect; (21) ganglion mezenteric superior; (22) vezica urinara; (23) organe genitale externe; (24) ganglion mezenteric inferior; (25) ramuri ale vaselor sanguine si ai foliculilor pilari ai membrului inferior si eferente vezicii urinare; (26) nuclei bulbari; (27) maduva spinarii la nivelul coloanei cervicale;  (28) maduva spinarii la nivelul toracelui; (29) maduva spinarii la nivelul coloanei lombare; (30) maduva spinarii la nivelul coloanei sacrale; (31) ganglionul geniculat; (32) urechea medie; (33) ganglionul inferior pe care-l formeaza nervul glosofaringian (ganglion senzitiv sau parasimpatic); (34) uvula; (35) amigdala palatina; (36) limba; (37) ganglion nodular; (38) trahee; (39) plaman; (40) nervul frenic; (41) stomac; (42) intestin; (43) diafragma; (44) uter; (45) colon’ (46) sfincterele vezicii urinare; (47) ovare; (48) fibre aferente ale vezicii urinare si fibre segmentare postganglionare adrenergice si colinergice ce provin de la ganglionii paravertebrali si indreptate catre vasele de sange ale glandelor sudoripare si ale foliculilor firelor de par prin intermediul ramurilor gri si nervii spinali. Nucleele  corespunzatoare: (I) nervilor encefalici; (II) nervul oculomotor; (VII) nervul facial; (IX) nervul glosofaringian; (X)  nervul vag.

Sistemul nervos simpatic are rol in situatii de stres cu toate aspectele unei secretii crescute de adrenalina (vasodilatatie periferica, muschii scheletici sunt mai bine alimentati cu sange in detrimentul organelor interne si digestiei, organismul fiind intr-o stare de alarma, pupila ochiului marita – midriaza); un rol antagonist de echilibrare a acestor procese il are sistemul nervos parasimpatic. De foarte multe ori, aceste doua componente se intrepatrund. Majoritatea nervilor au o componenta somatica, dar si una vegetativa. De exemplu, nervul facial are o componenta somatica, pentru ca inerveaza musculatura mimicii, dar are si o functie vegetativa, prin controlul functiei glandei lacrimale si a glandelor salivare sublinguala si submandibulara.

Sistemul nervos simpatic

Sistemul nervos simpatic este format dintr-o portiune centrala si una periferica. Portiunea centrala este alcatuita din neuronii vegetativi ai coarnelor anterioare medulare toracolombare: C8-L3.

Acesti neuroni formeaza centrii simpatici spinali, iar axonii lor constituie fibre preganglionare. Centrii simpatici medulari au o dispozitie metamerica destul de precisa: centrul cilio-spinal (C8-T2); centrul cardioaccelerator in regiunile cervico-dorsala si partial lombara; centrul adrenalino-secretor (T5-L3); centrii genito-urinar si anorectal in regiunea lombara. O localizare destul de exacta o au si centrii vasomotori, sudorali si pilomotori.

Dar, in afara de acesti centrii nervosi simpatici medulari, substanta reticulata bulbara contine centrii integratori ai vasomotricitatii, adrenalino-secretor si probabil, si ai pilomotricitatii si sudoratiei, al caror rol este de a regla si determina activitatea homeostatica a aparatului circulator si termoreglator. Centrii bulbari actioneaza asupra celor medulari prin fasciculele descendente reticulospinale situate in profunzimea cordonului lateral al maduvei.

Portiunea periferica a simpaticului este alcatuita din fibre aferente si ganglionii paravertebrali, previscerali, intramurali de unde pleaca fibre nervoase preganglionare si postganglionare, ce constituie calea eferenta.

Ganglionii paravertebrali sunt situati de o parte si de alta a coloanei vertebrale, formand cele doua laturi simpatice laterovertebrale alcatuite din 22-24 ganglioni legati intre ei prin fascicule interganglionare. De asemenea, fiecare ganglion este unit de nervul rahidian mixt prin doua ramuri: ramura comunicanta alba (cu fibre preganglionare mielinizate) si ramura comunicanta cenusie (cu fibre postganglionare amielinice).

Dupa segementele medulare cu care sunt in raport, ganglionii laterovertebrali se impart pe regiuni astfel: 3 perechi de ganglioni cervicali, 10-12 perechi de ganglioni toracali, 4-5 perechi de ganglioni lombari, 4-5 perechi de ganglioni sacrali si 1 ganglion coccigian nepereche, unde se intalnesc cele doua lanturi ganglionare.

  • portiunea cervicala este formata din 3 perechi de ganglioni cervicali: superiori, medii si inferiori (stelati, fiind constituiti din unirea ultimei perechi de neuroni cervicali cu prima pereche toracala). Fibrele postganglionare, ce pleaca de la acesti ganglioni, dau plexuri ce transmit impulsuri motoare la glandele sudoripare, vase si muschii firelor de par din regiunea capului, a fetei si a membrelor superioare. Mai formeaza plexuri pentru inima, glandele salivare, glandele lacrimale, glandele tiroida si paratiroida.
  • portiunea toracala formata din 10-12 perechi de ganglioni, de la care pleaca fibre toracale si abdominale. Fibrele preganglionare din T1-T5, parasesc nervii intercostali respectivi prin ramurile comunicante albe si ajung la ganglionii simpatici laterovertebrali corespunzatori, unde sinapseaza. Fibrele postganglionare toracale participa apoi la formarea plexurilor pulmonar, esofagian si cardiac (vezi figura).
    • Fibrele preganglionare, ce pleaca din T5-T12, se desprind din nervii intercostali si ajung la ganglionii paravertebrali corespunzatori, nu sinapseaza si formeaza, apoi, ramurile abdominale. Fibrele abdominale ce vin din T5-T9, dau nastere nervului splanhnic mare care, dupa ce strabate diafragmul, merge la ganglionul celiac (semilunar). Ganglionii celiaci sunt doi ganglioni voluminosi (de unde si numele de „creier abdominal”), de la care pleaca numeroase fibre postganglionare, ce vor forma cel mai mare plex abdominal – plexul solar sau celiac. In acest plex isi au originea o serie de fibre nervoase ce merg in lungul arterelor si care formeaza plexuri secundare: gastric, splenic, hepatic, suprarenal, renal, mezenteric superior. Fibrele abdominale ce vin din T10-T11 formeaza nervul micul splanhnic, care merge la ganglionul aortico-renal. Vedem deci, ca nervii splanhnici sunt formati din fibre preganglionare, care nu sinapseaza in ganglionii laterovertebrali, ci in ganglionii previscerali.

Sistemul nervos vegetativ simpatic

  • portiunea lombara este alcatuita din 4-5 perechi de ganglioni de la care pleaca fibre postganglionare ce formeaza urmatoare plexuri: lombar, vascular, intermezenteric.
  • portiunea sacrala cuprinde 4-5 perechi de ganglioni simpatici laterovertebrali, asezati de o parte si de alta a rectului. Fibrele preganglionare din maduva lombara nu vin la acesti ganglioni prin ramuri comunicante albe, ci prin ramurile interganglionare. O parte din fibrele postganglionare trec prin ramurile comunicante cenusii in nervii rahidieni sacrali, iar altele formeaza plexul hipogastric superior prin care sunt trimise impulsuri la colonul sigmoid, rect si vezica urinara. Plexul hipogastric superior da nastere la doua plexuri hipogastrice inferioare (de o parte si de alta a rectului), de la care se formeaza apoi plexurile secundare: hemoroidal, vezical, uterin, vaginal sau prostatic, care inerveaza viscerele pelvine.

Ganglionii previscerali sunt situati in apropierea viscerelor. Cei mai importanti sunt: ganglionii celiaci (semilunari), ganglionii mezenterici superiori si ganglionii mezenterici inferiori. Mai sunt si: ganglionii plexurilor carotidiene si cardiace, ganglionii plexului renal, splenic, vezical, hemoroidal, uterin.

Ganglionii intramurali sunt situati in peretii viscerelor. Astfel, in peretii tubului digestiv (de la esofag si pana la rect) se gasesc 3 plexuri simpatice intramurale ce se anastomozeaza intre ele: plexul subseros (plexul Vorobiov), plexul muscular (plexul Auerbach), plexul submucos (plexul Meissner). Aceste plexuri contin un mare numar de ganglioni mici sau de celule nervoase izolate. Deoarece un neuron simaptic din coarnele laterale da nastere la 30 de ramificatii preganglionare scurte, in evantai, va inerva mai multe organe; de aici si raspunsul extins, generalizat, care se capata in cazul generalizarii simpatice.

Prin descarcari adrenergice, sistemul nervos simpatic contribuie permanent la mentinerea tonusului vascular. Se considera ca rolul cel mai important consta in interventia sa in situatii speciale, de pericol, cand au loc descarcari masive, pregatind organismul pentru „lupta sau fuga”.

Reactia de fuga sau lupta mai este cunoscuta si sub numele de „raspunsul simpato-adrenal”. In cazul activarii se secreta acetilcolina care activeaza secretia de adrenalina (epinefrina) si noradrenalina (norepinefrina). Acestea sunt eliberate in sange. Sistemul nervos simpatic actioneaza autonom, fara control constient, si pregateste corpul pentru actiuni in situatii periculoase:

  • cresterea ritmului cardiac;
  • constrictia vaselor sanguine;
  • dilatarea pupilelor;
  • piloerectia (pielea gainii);
  • dilatarea bronhiilor;
  • scaderea motilitatii intestinului gros;
  • cresterea transpiratiei;
  • cresterea presiunii sanguine.

Astfel, activitatea cardiaca este intensificata, tensiunea arteriala sporeste, ceea ce determina o perfuzare mai buna cu sange a muschilor si organelor vitale; glicemia creste, la fel si concentratia acizilor grasi plasmatici, furnizand in felul acesta o cantitate mai mare de energie; vasoconstrictie cutanata, a carei rezultat este redistribuirea sangelui pe teritoriul coronarian si cerebral, iar sangerarile la nivelul plagilor diminueaza; bronhiile se dilata, ceea ce permite patrunderea mai usoara si in cantitate sporita a aerului in plaman si o hematoza mai buna; dilatatie pupilara si patrunderea in receptorul vizual a unei cantitati mai mari de lumina.

Extirparea totala a lantului simpatic paravertebral permite animalului de experienta supravietuirea, dar numai intr-un mediu cat mai constant posibil, el nerezistand la frig. Muschii scheletici, pe langa inervatia lor somatica functionala, au si o inervatie trofica ce influenteaza capacitatea lor de munca; unele fibre postganglionare simpatice trec prin ramul comunicant cenusiu, se alatura fibrelor somatice ale nervului rahidian si merg impreuna cu acestea la muschii scheletici.

Asa se explica cresterea amplitudinilor contractile, la un muschi obosit cu putere de contractie scazuta, dupa aplicarea de excitatii pe fibrele lui simpatice; prin aceste excitatii au fost stimulate procesele biochimice musculare eliberatoare de energie.

Din cele relatate se poate constatat ca sistemul simpatic indeplineste functii motorii, secretorii si trofice. Stimularea simpaticului are ca efect general o crestere a reactiilor catabolice. Transmiterea impulsului nervos simpatic se face cu ajutorul noradrenalinei.

Asupra modului de actiune a catecolaminelor la nivelul tesuturilor, in prezent, este admisa explicatia conform careia, la nivelul organelor, inervate de filete simpatice, ar exista doua tipuri de receptori celulari: alfa-receptori si beta-receptori.

  • Alfa-receptorii, activati mai ales de noradrenalina, produc contractia muschilor netezi, in special, acelea din peretii arteriolelor. Acelasi efect excitator, il poate avea si adrenalina, dar numai in doze mari;
  • Beta-receptorii, sensibili numai la adrenalina, produc efect inhibitor.

Exista o serie de substante care au un efect asemanator stimularii simpaticului si se numesc simpaticomimetice. Unele din aceste substante actioneaza direct asupra efectorului, iar altele, prin intermediul fibrei postganglionare (ex. efedrina), declansand eliberarea de catecolamine. Sunt si substante simpaticolitice, care actioneaza asupra organului efector, blocand fie alfa-receptorii (ex. ergotamina), fie beta-receptorii (ex. diclorizoprenalina).

Sistemul nervos vegetativ simpatic actioneaza prin mobilizarea mijloacelor de aparare a organismului contra factorilor de mediu, avand un puternic caracter energotrop (eliberator de energie), punand organismul intr-o mai buna stare de lupta si de rezistenta. Astfel, determina:

  • midriaza (marirea diametrului pupilar);
  • hiposecretie salivara;
  • hipersecretie tiroidiana;
  • tahipnee si bronhodilatatie;
  • tahicardie;
  • reducerea secretiilor digestive;
  • hiperglicemie;
  • horipilatie;
  • vasoconstrictie periferica;
  • sudoratie;
  • accelerarea catabolismului.

Sistemul nervos parasimpatic

Sistemul nervos parasimpatic face parte din sistemul nervos vegetativ impreuna cu sistemul nervos simpatic. Se mai numeste si sistemul nervos pentru odihna si digestie. Se poate spune, intr-un mod foarte simplificat, ca sistemul nervos parasimpatic functioneaza invers fata de sistemul simpatic. Totusi, in unele tesuturi functioneaza mai degraba impreuna.

Actiuni:

  • conservarea energiei
  • incetinirea ritmului cardiac
  • cresterea activitatii intestinale
  • cresterea activitatii glandelor
  • relaxarea muschilor din tractul intestinal

Mediatori:

Sistemul nervos parasimpatic foloseste doar acetilcolina (ACh) ca mediator. ACh actioneaza pe doua tipuri de receptori: muscarinici si nicotinici. Transmisia se face in doua etape:

  • nervul preganglionar elibereaza ACh pe formatiunile ganglionare, cand sunt stimulate. ACh actioneaza pe receptorii nicotinici ai nervului postganglionar
  • nervul postganglionar elibereaza ACh care stimuleaza receptorii muscarinici ale organului efector

Cele trei tipuri de receptori muscarinici:

  • receptorul muscarinic M1
  • receptorul muscarinic M2 , care se afla in inima
  • receptorul muscarinic M3, care se afla in muschii netezi, vase sangvine, plamani, glande. Acestia determina vasoconstrictie si bronhiconstrictie.

Sistemul nervos parasimpatic, la fel ca si cel simpatic, este format dintr-o portiune centrala si alta periferica.

Portiunea centrala cuprinde neuronii grupati in centrii vegetativi de la nivelul trunchiului cerebral (arasimpaticul cranian) si de la nivelul maduvei sacrale (parasimpaticul sacral).

Parasimpaticul cranian este reprezentat printr-o serie de nuclei vegetativi parasimpatici de la care pleaca fibre ce se ataseaza unor nervi cranieni (III, VII, IX, X), care sunt alcatuiti atat din fibre somatice, cat si vegetative. Dintre acesti nuclei pozitia cea mai rostrala o are nucleul accesor al oculomotorului (Edinger-Westphal) din calota pedunculara mezencefalica. De la neuronii acestui nucleu pleaca fibre preganglionare ce vor sinapsa cu celulele nervoase din ganglionul ciliar, iar de aici, impulsul este transmis prin fibrele postganglionare, la muschii intrinseci ai globului ocular.

In punte se gasesc nucleii lacrimal si salivator superior. De la nucleul lacrimal pleaca fibre parasimpatice secretoare si vasodilatatoare, ce merg pe calea nervului VII la glandele mucoasei nazale, bucale si faringiene.  De la nucleul salivator superior, fibrele parasimpatice preganglionare merg pe cale nervului intermediar Wrisberg (VII bis) si ajung la ganglionul submandibular, de unde vor pleca fibre postganglionare la glandele salivare submandibulare si sublinguale.

In bulb se afla nucleul salivator inferior de unde isi au originea fibrele parasimpatice ale glosofaringianului (IX). Sub planseul ventriculului IV se afla nucleul dorsal al vagului (cardio-pneumo-enteric), de la care pleaca fibre preganglionare direct la: inima, bronhii, plamani, esofag, stomatc, ficat, pancreas, intestinul subtire, colonul ascendent si transvers, splina, rinichi, glandele suprarenale. Nervul vag (pneumogastric), dupa ce formeaza nervul laringian inferior (recurent), ramane numai cu fibre vegetative.

Parasimpaticul sacrat cuprinde centrii preganglionari situati in coarnele laterale ale maduvei (S2-S4) sau in neuronii periependimari. Aceste fibre parasimpatice parasesc maduva impreuna cu nervii sacrali II, III, IV. Dupa iesirea nervilor din canalul rahidian, fibrele parasimpatice preganglionare se grupeaza si dau nastere nervilor pelvieni (drept si stang), care intra in constitutia nervului hipogastric (pelvi-perineal), plex format dintr-o retea de fibre simpatice si parasimpatice in ochiurile caruia se afla neuronii multipolari. Desi toate fibrele preganglionare parasimpatice patrund in acest plex, numai o mica parte sinapseza cu neuronii de aici, restul fibrelor strabat plexul hipogastric si vor sinapsa in ganglionii intramurali, din peretii ureterelor, vezicii urinare, uretrei, prostatei, veziculei seminale, uterului, vaginului, rectului etc. (vezi figura).

Sistemul nervos vegetativ parasimpatic Fibrele postganglionare, care inerveaza aceste organe, sunt scurte

Dintre centrii parasimpatici sacrali mentionam: centrul mictiunii (vezicospinal sacral), centrul defecatiei (centrul anospinal sacral), centrul erectiei (centrul genitospinal sacral).

Portiunea periferica cuprinde fibre senzitive, neuroni vegetativi grupati, sau nu, in ganglioni viscerali parasimpatici, fibre nervoase motorii (preganglionare si postganglionare). Ganglionii parasimpatici, spre deosebire de cei simpatici, au o pozitie mult mai periferica, fiind situati in vecinatatea sau chiar in peretele organelor pe care le inerveaza. In regiunea craniana gasim urmatorii ganglioni parasimpatici: ganglionul ciliar, ganglionul otic, ganglionul submaxilar.

Functiile sistemului parasimpatic

Ca si simpaticul, sistemul nervos parasimpatic are functii motoare, secretoare si trofice. Parasimpaticul inerveaza musculatura neteda, cardiaca si glandele. Actiunea sa este opusa celei simpatice. Produce, de obicei, vasodilatatie la nivelul organelor pe care le inerveaza, dar efectele vasodilatatorii si motoare sunt, de obicei, foarte localizate.

Actiunile segmentului parasimpatic sunt mai discrete si mai difuze comparativ cu cele simpatice. Efectele parasimpatice au un caracter mai localizat si de refacere. Asa de exemplu, asupra inimii are ca efect scaderea frecventei cardiace si a puterei de refacere, protejand inima de effort si de un consum prea mare de energie; constrictia pupilei (mioza) protejeaza ochiul de o lumina prea intensa, care ar fi daunatoare.

Efectele generale ale parasimpaticului sunt de a favoriza digestia, asimilatia, somnul. Datorita efectului excitator asupra aparatului digestiv, prin stimularea secretiei glandelor digestive si a intensificarii motilitatii digestive, parasimpaticul este socotit ca fiind un sistem anabolic, in opozitie cu simpaticul care este predominant catabolic.

Actiunea sistemului nervos parasimpatic asupra diferitelor organe a fost deja prezentata schematic anterior, in tabel, impreuna cu actiunea simpaticului. Mediatorul chimic parasimpatic este acetilcolina, ce determina depolarizarea membranelor organelor efectoare pentru care parasimpaticul are actiune excitatoare si hiperpolarizarea membranelor organelor efectoare, asupra carora are un efect inhibitor. Efectul acetilcolinei este rapid, de scurta durata, strict localizat, deoarece ea este foarte repede descompusa de o enzima – colinesteraza.

S-a stabilit ca exista doua tipuri de colinesteraze:

  • pseudo-colinesterazele, care pot descompune si alte substraturi (deci nu au actiune specifica) si care se gasesc in plasma sangelui si in hematii;
  • acetilcolinesteraza de la nivelul sinapselor sistemului nervos central si al placilor motorii (cu actiune specifica).

Exista unele substante parasimpaticomimetice care reproduc efectele parasimpaticului. Astfel, ezerina actioneaza prin inhibarea colinesterazei, prelungind in felul acesta efectul acetilcolinei. Alte substante sunt parasimpaticolitice a caror actiune se manifesta la nivelul receptorilor acetilcolinici din membrana efectorilor, impiedicand activitatea acetilcolinei (ex. atropina). Exista si asa-numitele substante parasimpaticotrope (ex. pilocarpina), care stimuleaza activitatea parasimpaticului.

Sistemul nervos vegetativ functioneaza, ca si sistemul nervos somatic, prin mecanisme complexe, avand la baza actul si arcul reflex vegetativ. S-a constatat insa, ca unele activitati vegetative (motilitatea intestinala, tonusul sfincterului anal) pot avea loc si dupa extirparea maduvei. Aceasta este data de sistemul nervos intramural format din plexuri si neuroni, ce confera unor organe o oarecare autonomie.

Organele care poseda o inervatie dubla sunt in mod permanent sub influenta actiunilor antagoniste a celor doua componente vegetative. Aceste actiuni, manifestate sub forma tonusului vegetativ, pot fi evidentiate prin indepartarea unuia din cele doua componente.

Rezultatul activitatii sistemului nervos vegetativ este mentinerea constantelor functionale ale organismului, a homeostaziei. Mentinearea in limite fiziologice a constantelor lichidelor mediului intern, a temperaturii lor, se realizeaza prin intermediul sistemului nervos vegetativ care actioneaza asupra circulatiei, respiratiei, aparatului glandular. De exemplu, la mentinerea unui anumit nivel a glicemiei intervine ficatul, pancreasul, medulosuprarenala, glande ce se gasesc sub controlul sistemului nervos vegetativ.

Intre sistemul nervos vegetativ si cel al vietii de relatie exista o stransa interdependenta anatomica si functionala. Cele doua sisteme se influenteaza reciproc, contribuind in felul acesta, la realizarea adaptarii functiilor organelor interne la conditiile variabile ale mediului intern si extern.

Substanta reticulata a trunchiului cerebral, pe langa functiile sale de reglare a sistemelor somatomotorii, mai indeplineste si importante functii vegetative; aici sunt situati o serie de centri: respirator, al deglutitiei, al masticatiei, al vomei, al motricitatii vaselor sanguine etc. Toti acesti centri integreaza reactii foarte complexe somatice si vegetative. In declansarea acestor efecte somatice si vegetative, in urma activarii formatiei reticulate, un rol deosebit il are secretia de adrenalina al carei efect este stimulativ asupra substantei reticulate.

Spre deosebire de simpatic, parasimpaticul are actiuni de refacere si conservare a potentialului energetic al organismului, determinand:

  • mioza (micsorarea diametrului pupilar);
  • hipersalivatie;
  • hiposecretie tiroidiana;
  • bronhoconstrictie;
  • bradicardie;
  • intensifica secretiile si motricitatea tubului digestiv;
  • hipoglicemie;
  • vasodilatatie si scaderea presiunii arteriale;
  • inhibitia horipilatiei si sudoratiei;
  • intensifica anabolismul.

Caile sistemului nervos vegetativ

Simpaticul isi are caile lui proprii, reprezentate de lanturile simpatice paravertebrale (latero-vertebrale). Parasimpaticul cranian foloseste calea unor nervi cranieni, III,VII, IX, X, iar parasimpaticul sacral pe cea a nervilor pelvici.

Lanturile simpatice paravertebrale (latero-vertebrale) sunt doua lanturi de ganglioni situati de o parte si de alta a coloanei vertebrale.

Ganglionii latero-vertebrali sunt legati si cu nervii spinali prin ramuri comunicante. Prin ramura comunicanta alba trece fibra preganglionara, iar prin cea comunicanta cenusie, fibra postganglionara. La nivelul ganglionilor paravertebrali (latero-vertebrali) are loc sinapsa intre fibra simpatica preganglionara si cea postganglionara care ajunge la nivelul diferitelor organe.

In cazul sistemului simpatic, sinapsa intre fibrele pre- si postganglionara are loc in ganglionii latero-vertebrali, apartinand lanturilor paravertebrale. Deoarece acesti ganglioni sunt foarte aproape de maduva, fibra preganglionara este scurta, in timp ce fibra postganglionara este lunga.

In cazul sistemului parasimpatic, sinapsa intre fibra preganglionara si cea postganglionara se face in ganglionii juxta-viscerali (aproape de viscer) sau intramurali (aflati chiar in peretele organului), cum sunt plexurile submucos si mienteric din peretii tubului digestiv. In cazul parasimpaticului, fibra preganglionara este lunga, in timp ce fibra postganglionara este scurta, fiind foarte aproape de organul respectiv.

La ambele sisteme, intre fibra preganglionara si cea postganglionara, se elibereaza acelasi mediator chimic: acetilcolina.

La sistemul simpatic, la capatul periferic al fibrei postganglionare, acolo unde aceasta ia contact cu organul efector, se elibereaza noradrenalina, iar in cazul parasimpaticului, acetilcolina. Prin controlul asupra miocardului, musculaturii netede si glandelor, SNV coordoneaza activitatea viscerelor si a vaselor sanguine. Este vorba, asadar despre efectori care nu sunt, in mod obisnuit, sub control voluntar.

Arcul reflex vegetativ are aceleasi componente cu cel somatic; diferenta consta in modul in care este alcatuita calea eferenta. Aceasta cuprinde doi neuroni. Primul are corpul neuronal situat in substanta cenusie medulara sau cerebrala, iar axonul sau face sinapsa cu cel de-al II-lea neuron intr-un ganglion vegetativ. Primul neuron se numeste preganglionar, iar cel de-al II-lea postganglionar. Originea fibrelor preganglionare si localizarea ganglionilor vegetativi ajuta la diferentierea celor doua componente SNV: simpatica si parasimpatica.

Componenta simpatica activeaza organismul pentru lupta si aparare, mai ales prin eliberarea de noradrenalina din fibrele postganglionare si de adrenalina din medulosuorarenala. Componenta parasimpatica produce, cel mai adesea, efecte antagoniste simpaticului, prin eliberarea din fibrele postganglionare a acetilcolinei.

Actiunile celor doua componente trebuie echilibrate pentru mentinerea homeostaziei. Exista si un numar foarte mic de fibre postganglionare simpatice care elibereaza acetilcolina (Ach). Exista si fibre postganglionare care nu elibereaza nici Ach, nici noradrenalina; acestea au sinapse noncolinergice, nonadrenergice, eliberand alte substante, precum monoxidul de carbon (CO).

Majoritatea viscerelor sunt prevazute cu inervatie dubla, simpatica si parasimpatica, situatie in care cele doua sisteme pot actiona antagonist (de exemplu, reglarea diametrului pupilar), complementar (de exemplu, reglarea secretiei salivare) sau cooperant (de exemplu, la nivelul aparatului reproducator sau in mictiune).

Exista si cateva organe care nu sunt prevazute cu inervatie parasimaptica: medulosuprarenalele, glandele sudoripare, muschii erectori ai firelor de par sau majoritatea vaselor sanguine. In acest caz, reglarea activitatii se face prin cresterea sau scaderea ariei de stimulare simpatica a structurii respective.

Sistemul simpatoadrenal intervine, de asemenea, si in termoreglare.

5

 

 

FUNCŢIILE CORPULUI UMAN

Posted on 31 octombrie 2012 by Veritas

Anatomia omului este studiată în general prin observarea multiplelor și variatelor organe ale corpului. Multe dintre acestea pot fi grupate laolaltă în diferite sisteme, pe baza modului în care unele organe și structurile asociate lor acționează împreună pentru a îndeplini funcțiile specifice ale organismului. In final, toate sistemele – si celulele minuscule care sunt componentele de bază ale tuturor organelor și țesuturilor – sunt implicate în menținerea sănătății și a unei stări de echilibru intern ale organismului în prezența unor factori constant variabili.

Organismul uman prezintă 3 mari funcţii: functia de relatie, de nutritie si de reproducere.

SUBCAPITOLUL I

FUNCŢIA DE RELAŢIE

 

Prin această funcţie se realizează legătura între organism şi mediul extern, organismul uman ia cunoştinţa despre realitatea înconjurătoare şi acţionează în consecinţa la diferiţi stimuli din mediul înconjurător.

Funcţia de relaţie este înfăptuita de către sistemul nervos, endocrin şi locomotor (sistem osos şi muscular).

Baza anatomica a funcţiei de relaţie o reprezintă organele de simţ  →  componente nervoase, care au rolul de a capta informaţia, a o conduce la nivelul centrilor nervoşi unde are loc analiza şi sinteză acestor informaţii. Organele de simt infaptuiesc functia de relatie prin intermediul analizatorilor.

   Analizatorii sunt sisteme care au rolul de a recepţiona, conduce şi transforma în senzaţii specifice excitaţiile primite din mediul extern sau intern. Ei contribuie la realizarea integrării organismului în mediu şi la coordonarea funcţiilor organismului.

Analizatorii sunt sisteme morfologice care:

– sesizează prin receptori specifici, modificările din mediul extern şi intern, ce acţionează asupra organismului;

– conduc impulsurile nervoase în ariile corticale corespunzătoare;

– realizează analiza şi sinteza impulsurilor nervoase determinând formarea de senzaţii specifice.

Orice analizator prezintă trei segmente:
– segmentul extern ( periferic ) – receptorii;
– segmentul intermediar – nervii;
– segmentul central – centrii nervoşi.

   Prezentarea detaliata a fiecarui analizator in parte va fi realizat in urmataoarea parte a lucrarii.

SUBCAPITOLUL II

FUNCŢIA DE NUTRIŢIE

 

Această funcţie este realizată de către aparatul respirator, digestiv, circulator (cardiovascular şi limfatic) şi excretor.

Prin functia de nutritie se intelege activitatea prin care organismul prelucreaza si transporta substante: respiratie, hranire, circulatie si excretie.

Activitatile fiziologice ale organismului uman necesita un consum permanent de energie. Energia utilizata provine din substantele organice care sunt supuse, la nivel celular, unor procese de oxido-reducere in urma carora rezulta si CO2, care trebuie eliminat. Totalitatea organelor care au rolul de a prelua, din aerul atmosferic, O2 necesar acestor procese si de a elimina CO2 din organism, alcatuiesc sistemul respirator.

 

    II.1. Respiraţia în funcţia de nutriţie

Reprezintă procesul fiziologic prin care la nivelul celulei substanţei organice sunt oxidate rezultând energie.

Respiraţia cuprinde schimburile gazoase dintre organism şi mediu (respiraţie externă), preluarea oxigenului şi eliberarea dioxidului de carbon, precum şi transportul gazelor respiratorii până la nivelul celulelor (respiraţie celulară).

Respiraţia celulară (numită şi respiraţie internă) este reprezentată de ansamblul proceselor prin care oxigenul sangvin este cedat celulelor şi utilizat în metabolism, iar CO2 rezultat este trecut în sânge. Din punct de vedere funcţional respiraţia internă cuprinde două procese: schimbul de gaze la nivel tisular şi respiraţia celulară propriu-zisă.

 

     Schimbul de gaze tisular

Transferul oxigenului din sângele capilar către celule de utilizare are loc printr-un proces de difuziune prin intermediul lichidului interstiţial. Difuziunea gazelor prin endoteliul capilar şi prin membranele celulare depinde de aceiaşi factori care condiţionează difuziunea gazelor la nivelul plămânilor.

Oxigenul trece dinspre sânge spre ţesuturi de la o presiune parţială 97,5 mm Hg la 40 mm Hg, în timp ce CO2 trece în sânge de la o presiune de 47 mm Hg în ţesuturi la o presiune parţială de 40 mm Hg.

Oxigenul este adus de sânge sub formă de HbO2 săturat în proporţie de 97,5%. Gradul de saturaţie a Hb variază proporţional cu valoarea presiunii parţiale a O2 din aerul alveolar, cu care se echilibrează. Curba de disociere a HbO2 în funcţie de presiunea parţială a oxigenului nu este lineara ci are forma literei S italic. La nivelul ţesuturilor unde pO2 este 40 mm Hg disocierea HbO2 se face până la 50-70%, şi este favorizată de patru factori: scăderea pO2, creşterea temperaturii locale, scăderea pH-ului şi creşterea cantităţii de CO2.

Respiraţia celulară propriu-zisă

 

Din oxidarea glucidelor, lipidelor şi proteinelor (prin dehidrogenări, hidratări, decarboxilări sau dezaminări) rezultă CO2, H2O şi energie. Respiraţia celulară este un fenomen de oxidare biologică în cadrul căruia O2 intervine ca acceptor final de electroni şi de H+ (activaţi în prealabil în mitocondrii prin reacţii de oxidoreducere ce constituie lanţul respirator) formând apă, iar în urma oxidării carbonului terminal se generează CO2.

Aceste reacţii de oxidoreducere se realizează cu producere de energie din care o parte se degaja sub formă de căldură, iar restul este înmagazinată sub formă de ATP, care ulterior reprezintă furnizorul de energie pentru menţinerea proceselor vitale. Preponderent în producerea energiei este metabolismul glucidic anaerob şi aerob prin care se eliberează energia pentru sinteză a 38 molecule de ATP (adenozintrifosfat → parte din acizii nucleici ADN și ARN, fiind compus din trifosfat, adenină și riboză (o pentoză). Este acumulatorul de enegie necesară celulei prin înmagazinarea și conversia energiei celulare după necesitățile metabolice.

In funcţie de modul in care este folosit oxigenul, respiraţia poate fi aeroba si anaeroba.

Organismele aerobe, pe scurt aerobe (in greaca : aer,aeros si bios “viata”), sunt acele organisme care au nevoie, pentru activitatea lor vitala, de oxigen liber molecular. Aerobe sunt toate plantele, majoritatea covarsitoare a animalelor si o parte importanta de microorganisme.

Reprezintă oxidarea totală a unor substanţe organice, în prezenţa oxigenului, proces din care rezultă: substanţe anorganice (H2O şi CO2 – produşi finali, ce nu mai pot fi folosiţi ca sursă de energie chimică) şi energie:

 

     Organisme anaerobe

Respiraţia anaerobă reprezintă oxidarea parţială a unor substanţe organice, cu formarea tot a unorcompuşi organici, dar şi a CO2 şi cu eliberarea uneicantităţi mici de energieîn lipsa oxigenului din aer.

Grupa organismelor anaerobe cuprinde unele bacterii, actinomicete şi ciuperci microscopice. La organismele microscopice respiraţia anaerobă se denumeşte şi fermentaţie.

În absenţa oxigenului nu putem respira şi astfel organismul nostru nu poate degrada substanţele organice pentru a obţine energie. Dar oare chiar toate organismele au nevoie de aer? Răspunsul este nu. Există organisme care respiră în absenţa aerului. Respiraţia desfăşurată în absenţa aerului se numeşte respiraţie anaerobă sau fermentaţie.

Fermentaţia este un proces important, întrucât prin fermentaţie se obţin băuturile alcoolice, brânzeturile şi lactatele, oţetul, metanul, biogazul şi fibrele textile moi.

Organismele anaerobe au fost primele organisme apărute pe Terra, multe dintre ele dispărând după îmbogăţirea atmosferei cu oxigen. Spre deosebire de organismele aerobe, la care glucidele sunt degradate până la apă şi CO2, organismele anaerobe nu ajung atât de departe cu degradările, ci obţin prin degradarea glucidelor CO2 şi un produs intermediar.

Spre deosebire de respiraţia aerobă, respiraţia anaerobă furnizează mult mai puţină energie, deoarece mare parte din energie este conţinută în legăturile chimice dintre atomii produsului intermediar.

În continuare vom prezenta câteva tipuri de fermentaţii:

Fermentatia alcoolica →  un proces anaerob prin care glucidele fermentescibile sunt metabolizate prin reacţii de oxidoreducere sub acţiunea echipamentului enzimatic al drojdiei în produşii principali alcool etilic şi CO2.

Agenţii tipici ai fermentaţiei alcoolice sunt drojdiile genului Saccharomyces care pot să producă prin fermentarea glucidelor mai mult de 8º alcool etilic. Alcoolul etilic sau etanolul (CH3CH2OH) se obţine prin fermentarea completă, în special de către unele drojdii, a diferite zaharuri, urmată de separarea prin distilare şi purificare a alcoolului obţinut.

Fermentaţia alcoolică este una din cele mai importante fermentaţii industriale, deoarece alcoolul este întrebuinţat curent în industria alimentară, chimică, farmaceutică, a parfumurilor şi cauciucului.

Fermentatia lactica → proces biologic in care glucidele precum glucoza, fructoza si sucroza sunt convertite in energie celulara, iar metabolitul rezultat este acidul lactic. Reprezintă forma anaerobă a respirației, care are loc în unele bacterii și celule animale, precum celulele musculare, în lipsa oxigenului.

Are un rol decisiv în anumite procese de fermentaţie în industria laptelui la producerea produselor din lapte, iaurt, chefir, brînză si pregătirea silozului pentru animale etc. În metabolismul animal, ia naştere în orice masă musculară supusă efortului, fiind unul din cauzele principale ale febrei musculare.

Acidul lactic este folosit cu rezultate bune în industria alimentară (conservant, agent de acidifiere, aromatizant), deoarece are un gust acid moderat, spre deosebire de alţi acizi organici care au un gust mai mişcător, nu mascheaza alte arome, e conservant (mai ales, împotriva drojdiilor şi fungilor ) şi, fiind în stare lichidă, e foarte uşor de folosit.

În timpul fermentației alcoolice se observă următoarele fenomene: „fierberea” lichidului în fermentație, formarea „pălăriei” formată din materile solide insolubile care urcă sub acțiunea CO2, augmentarea temperaturii, ce trebuie mereu controlată, augmentarea gradației alcoolice proporțional cu diminuarea zahărului, diminuarea densității, schimbarea culorii și degajare de arome noi. Fermentația este sensibilă la temperatură (cald sau frig) și la alcool. Este un proces care a fost observat din cele mai vechi timpuri, dar a trebuit să apară lucrările lui Pasteur din secolul al XIX-lea pentru a i se explica mecanismul. El este cel care a demonstrat ca fermentația nu se produce prin efectul aerului asupra zaharurilor, ci în prezența levurilor (tip de fungi).

Fermentatia acetica → produsă de către aceto-bacterii. Această fermentaţie are ca produs intermediar acidul acetic. Acidul acetic este produs prin fermentaţie din alcoolul etilic. Prin fermentaţia acetică a vinului obţinem oţetul. Fermentaţia acetică mai este utilizată şi la conservarea murăturilor. Deşi este considerată fermentaţie, fermentaţia acetică se desfăşoară în prezenţa oxigenului.

     II.2. Digestia în funcţia de nutriţie

Digestia este un proces chimic. În aparatul digestiv, alimentele sunt descompuse în mici molecule numite substant nutitive. Aceste substanţe sunt transportae de sânge până la celule unde suferă o serie de trasnformari.

Toate substanţele prezente în alimente sunt utilizate de organism, care extrage molecule asimilabile. Celulele noastre au, cert, capacitatea de a crea noi molecule, pornind de la substanţe deja prezente în organism, dar această activitate de sinteză este limitată şi insuficientă pentru buna funcţionare a organismului. Aproximativ 50 de molecule vitale, cum este glucoză, nu pot fi obţinute decât prin alimentaţie.

Principalele substanţe nutrititive sunt proteinele, lipidele şi glucidele.

În regnul animal cel mai răspândit mod de nutriţie este cel heterotrof şi se realizează prin:

  1. Osmoza → hrana lichida difuzează prin toată suprafaţa corpului sau numai prin anumite regiuni, cum se întâmplă în cazul viermilor paraziţi.
  2. Fagocitoza →  înglobarea şi introducerea particulelor alimentare în celulă (citoplasmă). Ex: digerarea microoranismelor de către leucocite.
  3. Ingerarea alimentelor pe cale bucală specifică animalelor la care se diferenţiază un sistem digestiv la nivelul căruia au loc următoarele procese:

– prelucrarea hranei;

– digestia;

– absortia;

– sinteza substanţelor proprii în celule;

Formarea unui sistem digestiv alcătuit din tub digestiv şi glande anexe a permis creşterea eficientă şi rapiditatea proceselor de digestie.Sistemul digestiv are ca rol transformarea alimentelor şi degradarea lor în glucide, lipide, proteine şi alte substanţe sub o formă asimilabila.

Totul începe în cavitatea bucală. Dinţii încep procesul de degradare a alimentelor printr-o acţiune mecanică. Glandele salivare impregnează cu salivă alimentele zdrobite; acestea conţin o enzimă, ptialina, care începe digerarea glucidelor. Limba le împinge spre partea posterioară a gurii. Hrana, mestecata şi fragmentată este transformată într-o pastă. Acest „bol alimentar” este apoi înghiţit. Trece prin faringe şi coboară prin esofag, ajutat de mişcări ritmate ale peretelui acestui conduct.

Odată ajunsă în punga stomacală, hrana este amestecată cu sucul gastric, care conţine o cantitate importantă de acid clorhidric. Acesta sterilizează alimentele, distrugând bacteriile şi activează enzime ca pepsinogenul, care se transforma în pepsina şi ataca proteinele alimentare.Alimentele sunt impregnate cu suc gastric şi sunt împinse de micile mişcări ale musculaturii groase a stomacului. Când sunt aproape dizolvate şi formează aproape o pastă omogenă, denumită chim, progresează în partea inferioară a stomacului.

Chimul depăşeşte apoi pilorul, muşchi inelar care se deschide ca o diafragmă, scurgându-se spre intestine. În duoden, prima parte a intestinului subţire, pătrund întâi alimentele devenite lichide. Bila şi secreţiile pancreatice intra atunci în acţiune.

Sintetizate de ficat şi pancreas, ele se varsă în duoden. şi continuă descompunerea chimului în fragmente chimice simple, pe care pereţii intestinului vor absoarbe spre capilare. Glucidele cele mai complexe sunt transformate în zaharuri elementare, lipide în acizi graşi, proteinele în aminoacizi. Bila facilitează acţiunea enzimelor care emulsionează şi transformă grăsimile.

Reziduurile alimentelor pătrund apoi în intestinul gros. Depăşesc colonul, unde bacterii degradează glucidele complexe restante, mai mult pentru a se hrăni decât pentru a contribui la starea noastră de bine. În această etapă, o fracţiune importantă a apei şi a sarurilor minerale trece în circulaţia sanguină. Deshidratate, reziduurile sunt dirijate spre rect, unde sunt stocate, apoi sunt evacuate prin anus sub formă de fecale.

Celulele corpului sunt mari consumatoare de energie. Grăsimile, zaharurile şi proteinele conţinute în alimentele sunt transformate în substanţe chimice bogate în energie. Celulele recuperează pentru propriile lor nevoi o parte din această energie conţinută în legăturile intramoleculare. Metabolismul este caracterizat de reacţii de tip anabolic şi catabolic. Primele sunt reacţii de degradare. Ele sunt reacţii în care se sintetizează substanţe cu structuri complexe pornind de la molecule simple.

Aminoacizii, de exemplu, se asociază între ei pentru a da naştere la proteine.

Catabolismul se bazează pe principiul invers: elemente complexe sunt degradate în molecule mai simple. Prin reacţii catabolice tubul digestiv degradează hrana pentru a putea fi asimilată în organism. Reacţiile metabolice implică trei etape. În prima, alimentele sunt dizolvate în tubul digestiv cu ajutorul unor secreţii bogate în acizi şi enzime.

Odată transformate în elemente chimice simple, apoi absorbite, ele sunt transportate de sânge spre celulele ţesuturilor. Cea de a doua etapă are loc în interiorul celulelor. Elementele nutritive asimilate sunt transformate printr-o serie de reacţii anabolice şi catabolice în alte molecule. Cea de a treia etapă implica numai reacţii catabolice şi are loc în mitocondrii, organite celulare care joacă rolul de centrala energetică.

 

     II.3. Excreţia în funcţia de nutriţie

Excreţia este procesul prin care se elimină din organism produşi finali de metabolism (amoniac, uree, acid uric), apă, săruri minerale, precum şi diferite substanţe ajunse incidental în organism, ca medicamentele, substanţele aflate în exces, neutilizabile sau cu acţiune toxică.

Acesta este un proces esențial pentru toate formele de viață existente. Excreția reprezintă un proces total opus secretiei, prin care substanțele secretate pot avea sarcini specifice după ce au părăsit celula.

In plămâni sângele nu se descarcă decât de bioxidul de carbon adus de la ţesuturi; el mai conţine multe resturi ale metabolismului care sunt transportate la rinichi şi eliminate sub formă de soluţie.

Rinichii au proprietatea de a absorbi din sânge diferite substanţe minerale şi organice sub formă de soluţii, producând astfel urina, care este eliminată intermitent.

Sângele care iese din rinichi este curăţat, filtrat de toate toxinele metabolice cum ar fi ureea. Plămâni şi pielea iau, de asemenea parte la eliminarea substanţelor în exces. Dar toxinele, deşeurile azotate şi reziduurile medicamentelor sunt evacuate exclusiv de rinichi. Aceste organe controlează şi conţinutul apei, de săruri şi de elemente, precum fosfatul sau calciul. Ele expulzează în urină elementele în exces şi le retrimit în sânge pe cele de care organismul are nevoie. Datorită acţiunii lor de filtrare şi purificare, rinichii participă la echilibrul mediului intern şi constituie unul dintre stâlpii homeostazei.

     II.4. Sistemul circulator în funcţia de nutriţie

 

Acest sistem, compus din sânge, limfă şi lichid interstiţial are un rol crucial în funcţia de nutriţie a organismului.

Prin procesele de nutriţie, ţesuturile şi organele primesc substanţe energetice din mediul extern, pe care le folosesc şi apoi elimină resturile. Deci, aceste procese cer existenţa unui aparat care să asigure circulaţia rapidă a mediului intern, să înlocuiască materiile alimentare folosite de ţesuturi şi să elimine substanţele rezultate din metabolism, care devin toxice pentru organism.

Volumul lichidelor care circulă în organism, comparat cu acela al organelor şi ţesuturilor este foarte mic.

Datorită sistemului circulator sângele este transportat în tot corpul. Sistemul circulator include în componenţa sa inima, vasele de sânge, precum şi sistemul limfatic, care furnizează substanţe nutritive, curata venele şi stimulează mobilitatea celulară. Nodurile de limfa localizate cu precădere în gât, la piep şi la subsuoara sunt considerate a fi cei mai eficienţi centri de filtrare a sângelui.

Sângele are numeroase funcţii, el transporta gaze respiratorii,subs nutritive,subst rezulutate din activitatea celulelor, mesageri chimici, căldură. Importanta sistemului ciruclator în realizarea funcţiei de relaţie este detaliată la capitoul dedicat sistemului circulator.

SUBCAPITOLUL III

FUNCŢIA DE REPRODUCERE

 

Sexualitatea are două faţete. Fiziologic, ea este destinată asigurării reproducţiei. Ea are, de asemenea, aspecte emoţionale şi afective esenţiale. Vârsta începerii vieţii sexuale sau alegerea unui partener nu sunt legate doar de nişte imperative fiziologice.

 

     Concepţia

Celule responsabile de reproducere sunt celulele sexuale sau gameţii. În timp ce toate celulele corpului poseda 23 de perechi de cromozomi, gameţii au doar câte un exemplar unic al acestor 23 de cromozomi. Ei iau naştere din celule suşa cu 46 de cromozomi care au suferit o diviziune deosebită, denumită meioza.

La bărbat, celulele suşa ale spermatozoizilor rămân adormite în testicule până la pubertate. În această perioadă, debutează producţia de spermatozoizi. Este un proces continuu, care se desfăşoară până la o vârsta înaintata. La femeie, celulele suşa ale ovulelor îşi încep meioza chiar înainte de naştere, în timpul vieţii embrionare. Dar maturizarea lor nu se va realiza decât mult mai târziu, în momentul ovulaţiei.

Începând de la pubertate şi până la menopauza, se instaurează ciclul menstrual, care durează aproximativ 28 de zile. La debutul unui ciclu, ovulul este adăpostit într-o cavitate mică, formată din câteva celule aplatizate: foliclulul. Acest folicul se maturizează şi creşte timp de 14 zile, la capătul cărora se sparge şi eliberează ovulul, care este captat de trompa uterină. După aceasta ovulaţie, foliculul se transforma în corp galben: el secretă un hormon care provoacă îngroşarea mucoasei uterine în vederea întâmpinării unui eventual ou. 14 zile mai târziu, dacă fecundarea nu a avut loc, acest cuib se detaşează şi este evacuat de menstruaţie.

Pentru ca fecundarea să se producă, trebuie ca raportul sexual să aibă loc în momentul potrivit, adică în cele 48 de ore care preced ovulaţia – spermatozoidul supravieţuieşte aproximativ două zile în căile genitale feminine – sau în cele două-trei care urmează după ea. Fecundaţia este procesul de fuziune a spermatozoidului cu ovulul.

Ovulul şi spermatozoidul, fiecare contribuie cu un jumătate de set din materialul genetic propriu, cromozomial, pentru a forma un zigot, adică produsul de concepţie. În timpul fertilizării, milioane de spermatozoizi vor încerca să pătrundă în ovul pentru a-şi oferi materialul genetic propriu. Momentul formării zigotului reprezintă momentul zero al fertilităţii.

Concepţia este momentul când un singur spermatozoid reuşeşte să intre în ovul, după acest pas nici un altul nu va mai putea repeta procesul. Fertilizarea şi concepţia au loc de obicei în timpul călătoriei ovulului prin trompa uterină de la ovar spre uter. Concepţia declanşează diviziunea repetată a zigotului. Migrarea durează 3 – 4 zile, după care zigotul se va stabili definitiv în uter. La acest moment, este doar o colecţie de celule, numită blastocist.

La o săptămână de la concepţie, zigotul sau blastocistul este pregătit pentru implantare (nidaţie), adică ataşarea de pereţii uterini – respectiv de endometru, strat care tapetează la interior uterul şi va rămâne aici pentru a se hrăni pe perioada celor 9 luni. Acest proces este necesar pentru că sarcina să poată continua. Implantarea este un fenomen încă incomplet cunoscut în care blastocistul se fixeaxa pe peretele uterin şi realizează legături vasculare care se vor finaliza cu formarea placentei.

După implantare, blastocistul se transformă în embrion, un stadiu mai avansat al dezvoltării fetale.

Procesul este complet când se se formează sacul amniotic şi placenta. Fătul se va dezvolta în interiorul sacului aminiotic, plutind în lichidul amniotic. Placenta este ataşată de peretele uterin, ea hrăneşte şi oxigenează prin sângele matern fătul până la termen.

La 4 săptămâni embrionul are 5 mm în lungime şi forma literei C.

În săptămâna 8 este debutul stadiului fetal, în care se regăsesc organele interne cu dispunere finală şi organizare aproape definitivă. Din săptămâna 6 sacul aminiotic poate fi vizualizat la ecograf  şi ascultate zgomotele cardiace. Din săptămâna 16 fătul are facies uman, păr, activitate musculară spontană, după această vârstă cea mai parte a organelor fetale pot fi vizualizate ecografic.

LĂSAȚI UN MESAJ